Noaptea plâng în lacrimi şi luna îmi reflectă
Durerea ascunsă ce-ntr-un castel de patimi arde,
Pierdut fiind în gânduri şi-n suflete de gheaţă,
Doar tu îmi eşti căldură, doar tu îmi eşti speranţă.
Păşesc încet pe visul îmbrăcat în trupul nostru,
Te caut printre ramuri şi frunzele-mi şoptesc
Un sunet al chemării, al vântului ce-adie,
Un trist ecou pictat pe umbra veşniciei.
Întregul univers îmi pare un scut al amăgirii
Când singur mă trezesc şi-n inimă-i furtună,
În braţele iubitei voi căuta-mpăcare,
De încă nu-i târziu să-i fiu din nou iubit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu