sâmbătă, 27 octombrie 2012

Atât mi-a mai rămas...













Plecarea ta aşterne cărări de praf şi umbre,
Când paşii mei grăbiţi cutremură pământul,
Dorind să-ţi dau de urmă doar ceaţa mă cuprinde,
E toamnă sau eşti tu...? Înseninează-mi gândul.

Nu-i soare să-ncălzească, e frig şi-ncep să tremur,
A ta scânteie lină în pieptu-mi gol mai arde,
Şi dulce-i alinarea, în pustiu deşert o-ndur,
Nisip într-o clepsidră sunt şi timpul mi se pierde.

Ce reprezint eu oare în sufletul tău moale?
Indiferenţa ta-i tăcere şi doare cel mai tare,
Îmi promiteai speranţe prin cuvintele tale,
Sentimentele sunt goale, acum caut iertare.

Întrebai tot timpul: „Mă vei abandona vreodată?”
Dar eu sunt cel uitat în mijlocul furtunii,
Nu ai crezut în mine ca-n vremuri de-altădată,
Aştept să vină noaptea şi răsăritul lunii.