Plecarea ta aşterne cărări de praf şi umbre,
Când paşii mei grăbiţi
cutremură pământul,
Dorind să-ţi dau de
urmă doar ceaţa mă cuprinde,
E toamnă sau eşti
tu...? Înseninează-mi gândul.
Nu-i soare
să-ncălzească, e frig şi-ncep să tremur,
A ta scânteie lină în
pieptu-mi gol mai arde,
Şi dulce-i alinarea,
în pustiu deşert o-ndur,
Nisip într-o
clepsidră sunt şi timpul mi se pierde.
Ce reprezint eu oare
în sufletul tău moale?
Indiferenţa ta-i
tăcere şi doare cel mai tare,
Îmi promiteai
speranţe prin cuvintele tale,
Sentimentele sunt
goale, acum caut iertare.
Întrebai tot timpul:
„Mă vei abandona vreodată?”
Dar eu sunt cel uitat
în mijlocul furtunii,
Nu ai crezut în mine
ca-n vremuri de-altădată,
Aştept să vină
noaptea şi răsăritul lunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu