Şi plâng... în ceasul nopţii albastre, aşa cum stele se tremură pe chipul tău lăsându-ţi o urmă de iubire sinceră...
Ce trist... când simt adierea paşilor tăi pe drumul ce astăzi nu mai există..., doar umbra ta mă nelinişteşte..., vocea inimii tale o aud... e ca un foşnet lin de toamnă..., frunzele îmi şoptesc cuvinte promise ce stau sa piară în gândul infinit al picăturilor de ploaie ce nu au căzut încă...
Timpul mă pendulează... în ce direcţie oare?
Sunt precum un val, tu eşti luna... ce-şi lasă peste mine atracţia neîntreruptă..., prezenţa ta îmi luminează transparenţa..., razele tale mă ghidează la mal, dar şi în larg... câteodata sunt un val atât de mic încât mă pierzi sau mă evapori..., îţi place să te joci cu mine, mă plimbi de-a lungul eternităţii...
Te aştept... să mă cuprinzi, să-mi ştergi lacrimile, să mă înfăşori cu tine în dimineţile răcoroase... să ne privim tăcuţi sub aşternuturile abia schimbate..., afară e frig, în mine e frig, tu eşti ceaiul de care am nevoie... să te sorb la nesfârşit...
Acum ştiu ce este singurătatea, atunci când tu nu eşti lângă mine..., suntem o maree, doar tu ştii să mă chemi, eu doar aştept...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu