Destinul plin de farmec ce adia peste vârfuri de munţi, peste valuri de ape ne-a unit tăcerea în şoapte pline de mister.
Era o zi de vară, chiar un apus de soare ce mereu îmi zâmbea luminos mulţumindu-mi pentru că niciodată nu uit a-l admira...
...dar acum atenţia îmi era îndreptată către tine, deşi nu-ţi văzusem chipul ştiam că aveam să mă pierd în ochii tăi superbi pentru totdeauna, aşa cum vântul se risipeşte în pădurile veşnic verzi.
Amândoi timizi şi sinceri am început să visăm, ne vedeam deja pe cerul înstelat ca două păsări ce abia învăţau să zboare. Ne-am descurcat de minune..., unindu-ne într-un singur trup, cu un singur suflet şi cu o singură inimă, cele două aripi ne purtau deasupra mărilor şi oceanelor; acestea oglindeau în apa curată si pură ca roua dimineţii toate frumuseţile naturii ce se ascundeau în noi...
...de atunci tu şi eu, am devenit noi, toate ne-au fost create, ca împreună să le admirăm, să le cunoaştem şi să ne bucurăm de ele.
Mă faci să visez cu ochii deschişi mii de visuri deodată şi în toate fac dragoste cu tine. Uneori mă aud cum vorbesc în somn. Atunci îmi vine să mă înfăşor în perdelele prăfuite şi să mă înec acolo aşteptând. Şi în timp ce aştept botez toate colţurile camerei cu numele tău ca să nu simt că sunt închisă între patru pereţi, ci în fiinţa ta. De tine am nevoie mai mult ca de viaţă. În minte deja am un muzeu al săruturilor şi întâlnirilor noastre promise. Uneori mă gândesc că ne plimbăm de mână pe frânghiile unde oamenii zic că-şi usucă hainele, dar noi vom vedea că îşi usucă sufletele. Vom vorbi suficient de încet cât să ne auzim bătăile inimii. Pe trupuri ne vor apărea o mie de buze , fapt pentru care ne vom îmbrăţişa continuu. Chiar dacă ne vom îmbrăca cu alte haine, ne vom recunoaşte de la distanţe mai mari decât distanţa dintre pământ şi soare. Mă va chema la tine mereu parfumul pe care îl vei folosi şi chiar dacă nu ştiu cum miroase, deja îl ador. Mă voi îngropa în braţele tale, iar tu mă vei face să mă simt singura şi prima care a poposit vreodată acolo. Împreună vom face un gol în jurul îmbrăţişării noastre ca să ne separăm de timp, de lume, de univers. Lumea ne încurcă. Uneori mă gândesc că dacă nu ar exista nici un om pe drumul care ne separă am fi mai aproape. De aceea, deja ne imaginăm că suntem singuri. Două vietăţi pe o grămadă de iarbă uscată , la umbra unui salcâm uitat de toţi şi găsit doar de noi…
RăspundețiȘtergere