2012...

   În vara aceasta am simţit o cumplită căldură din partea soarelui...mă întreb: te-ai supărat oare pe oameni sau aşa îţi împărtăşeşti tu iubirea prin exploziile tale?

     Ce-i drept fâşiile tale de lumină îndreptate spre Pământ formează nişte aurore boreale de un verde pe care doar ţinutul Abisko îl cunoaşte.

     Eu cred însă că aceşti copii neastâmpăraţi, cărora tu le oferi speranţă, te întristează prin indiferenţa lor când nu te salută în fiecare dimineaţă sau te întunecă prin nepăsarea lor când tu apui şi aprinzi luna ca unic felinar al nopţii.

    Ştiu de ce ţi-ai prelungit anotimpul şi ai aruncat focul tău de lacrimi aprinse... ai transformat toamna autentică, plină de frunze nevinovate, într-o vară indiană.

     Nu tu eşti vinovat pentru aceste schimbări apocaliptice... poate că anului 2012 îi este scris să se manifeste în modul acesta... nu tu eşti responsabil pentru lipsa ploilor ce au atins ţinutul românesc doar de câteva ori anul acesta... e secetă atât în sufletul oamenilor cât şi pe câmpuri... ei au reuşit să preschimbe pământul cel mai fertil într-un nisip steril adus parcă din deşertul saharian.

     A trebuit să vină noaptea ce precede Sfântul Andrei ca cerul să aibă milă şi să-şi cheme plapuma de nori pentru a stropi culturile demult uscate... prea târziu... chiar de această sărbătoare a fost neobişnuit de cald... o zi de primăvară deşi calendarul arăta 30 noiembrie... o dată demnă de un început de iarnă care nu vrea să mai ajungă.

     Cu toate acestea şi 1 decembrie, Ziua Naţională a României, a fost cinstită cum se cuvine... cu un cutremur ce a zguduit subtil ora 22:52.

     Ciudat... evenimentul însă nu i-a oprit pe oameni să cutreiere pădurile şi să găsească preţioşii hribi ca prin minune... de unde au mai apărut în această perioadă când zăpada ar fi trebuit să acopere litiera aşezată pe poteci? Se spune că fenomenul s-a mai întâmplat înainte de începutul războiului...

     Natura ne iubeşte şi ne arată semne ale vremurilor, ne atenţionează, ne preţuieşte... într-adevăr anul 2012 este un an ciudat.

Atât mi-a mai rămas...

Plecarea ta aşterne cărări de praf şi umbre,

Când paşii mei grăbiţi cutremură pământul,

Dorind să-ţi dau de urmă doar ceaţa mă cuprinde,

E toamnă sau eşti tu...? Înseninează-mi gândul.

Nu-i soare să-ncălzească, e frig şi-ncep să tremur,

A ta scânteie lină în pieptu-mi gol mai arde,

Şi dulce-i alinarea, în pustiu deşert o-ndur,

Nisip într-o clepsidră sunt şi timpul mi se pierde.

Ce reprezint eu oare în sufletul tău moale?

Indiferenţa ta-i tăcere şi doare cel mai tare,

Îmi promiteai speranţe prin cuvintele tale,

Sentimentele sunt goale, acum caut iertare.

Întrebai tot timpul: „Mă vei abandona vreodată?”

Dar eu sunt cel uitat în mijlocul furtunii,

Nu ai crezut în mine ca-n vremuri de-altădată,

Aştept să vină noaptea şi răsăritul lunii.

Timpul meu...

     A mai trecut o zi şi nu pot închide rănile timpului meu...ar însemna să nu mai iubesc, ceea ce este imposibil tinând cont de faptul că întreaga natură ce mă înconjoară îmi transmite o dragoste infinită...îmi dau seama că un astfel de sentiment este o energie regenerabilă...sau aşa tind să cred cu speranţa că voi trăi veşnic...ca un dans plin de tandreţe pe un câmp verde lângă o apă lină...ca un apus de soare ce deschide orizontul spre ochii tăi...ca o mângâiere nevinovată şi un sărut ce apropie doi îndrăgostiţi...ca picurii de rouă căzuţi pe razele ce ating uşor frunzele.

     Toate acestea aş vrea să fiu şi să cuprind universul în inima mea...aşa voi ştii cu certitudine că nu voi muri vreodată...niciodată.

Iubire secretă...

     Ploi şi lacrimi se pierd în nopţile când singur m-ai lăsat... ai plecat şi mi-ai şoptit un dor înecat în picuri de mărgăritare... doar luna, ce-şi fixa umbra pe chipul tău ce-n minte îl aveam, strălucea şi-mi aducea bucuria privirii tale ce mă căuta odată.

     Strigam după tine din suflul sufletului meu ce adormea încet sub disperare şi regret... doar floarea şi-a întors petala în dulcele apus ce mă-nconjoară, aşa cum prima rază de soare udă dimineaţa, cu lumina ei, roua pură a naturii.

     În fiecare zi de când tu n-ai mai fost... gândesc mereu că încă ultimul cuvânt nu l-ai avut de spus... sperând mereu că visele curate înflorite pe nesfârşite săruturi ne vor pluti fermecător spre sinceră iubire.

     De aceea când întinşi pe iarbă, un vânt ne-adulmecă mireasma... săgeţi de nori ascund izvoare ale cerului senin... dansează clipele eterne când speranţe ne-a unit, aşa cum frunze plâng în şoapte când pământul îl ating.

    Veşnic tu-mi aduci un cânt, cum păsări călătoare traversează lumea... fi-mi alături în fiecare fărâmă din interiorul fiinţei noastre...căci porumbelul în tăcerea lui profundă la fel îşi caută sufletul pereche.

     Uniţi în gesturi de iubire doresc în braţe să te am şi nu mă tem de-al tău refuz căci un sărut din orice clipă îţi voi da... şi nu devin confuz când ale tale mâini spre mine îmi întinzi... le voi primi fără să ştiu şi întotdeauna împreună vom rămâne. 

Natura eternă...

     Natura ne cheamă din nou în iubire... râuri plâng cu versuri de lacrimi... şiroaie de perle în valuri se schimbă... tu rămâi aceeaşi chiar dacă-mi eşti departe...

     Natura ne strigă în doruri deşarte... luna îşi pierde din nou strălucirea... palide raze ating pustiul pământ... fără tine nu cânt, nu zâmbesc nici în gând...

     Natura ne admiră sufletul blând... ce amăgit acum reflectă durere... nu simt nimic în noaptea albastră... păşesc singur pe culmi de tristeţe...

     Natura ne dă viaţă când împreună clipim... dar ai închis ochii şi m-ai pierdut printre stele... văd chipul frumos al privirii tale... totul e doar un vânt ce mă-ngheaţă adânc...

     Natura ne zâmbeşte în aprinse culori... când toamna târzie un scut îşi arată... frunze şi flăcări în inimi pătrund... iubito împreună să fim acum ori niciodată...

Gândind la noi...

     Gândind la noi...trăiesc un vis ce cred că-l voi întâlni pe drumul norilor de ploaie...

     Gândind la noi...privesc oglinda din ochii tăi şi văd infinitul braţelor tale întinse pe nisipurile timpului...

     Gândind la noi...tac şi ascult vântul cum îmi calcă inima cu paşii lui neterminaţi...

     Gândind la noi...învăţ să te ţin de mână aşa cum frunzele sărută roua cazută din ochii mei înlăcrimaţi...

      Gândind la noi...tremur ca o privire la un tablou neînţeles...

    Gândind la noi...simt iubirea uitată undeva în sufletele noastre odată alăturate...

      Gândind la noi...

Iubire de primăvară

O rază de soare se simte palid pe faţă,
O stea călătoare umblă departe în zare,
O floare în umbră încearcă să crească,
O frunză pluteşte... printre ramuri se strecoară.

Un vânt adie când noaptea se lasă,
Un fluture zboară printre vârfuri de iarbă,
Un râu îşi curge apa în dimineaţa albastră,
Un cântec se aude când roua se naşte.

Un sărut către tine cu paşi mari se îndreaptă,
Un suflet te aşteaptă să te-ntorci acasă,
O inimă bate neîncetat în orice clipă din viaţă,
O iubire eternă nu va muri... căci există speranţă.

Ce e iubirea oare?

Mi-e dor de tine, sufletul mă doare
Că nu te am alături, ce e iubirea oare?
Sunetul chemării ne strigă printre ramuri,
Frunzele sunt prinse în acest ecou de lacrimi.

Nu mă lăsa să pier în noaptea fară lună
Când vântul bate singur şi-n inimă-i furtună,
Stele pictate îţi formează chip de înger,
A ta rază fermecată mă sărută ca un fulger.

Dorinţe, gânduri, sentimente...

     Iubirea mea pentru tine fierbe... dacă m-ai pune în apă aş da în clocot împreună cu ea, în sensul bun.

     Te vreau atât de mult... să fim o unduire, să fim un dans fără să ne atingem mâinile, ci doar trupurile, să fim o şerpuire prin infinitul clipelor ce ne unesc şi atunci când ne împreunăm mâinile... să ţi le sărut şi să le simt catifelarea pe buze... apoi să te privesc în ochi minute în şir, să te apropii la piept şi în timp ce îţi adulmec nuanţele de parfum să-ncep uşor să te sărut pe gât, pe buze... să ne completăm... nici nu vreau să ştiu ce mai urmează... simţim doar momentele fără să mai fim eu şi tu sau tu şi eu, ci să fim noi... căldura inimilor noastre să ne contopească în acelaşi gând, în acelaşi zbor spre eternitate.

     Arată-mi cum să-mi mişc mâinile pe corpul tău... să te sculptez la nesfârşit, să-ţi simt formele, coapsele... te simt atât de aproape de parcă te cunosc dintotdeauna, de parcă am fost creaţi să ne-ntâlnim cândva şi să inventăm, reinventăm dragostea prin modul nostru, prin atitudinea noastră.

     De unde îmi vin aceste dorinţe, gânduri, sentimente...? Nu le pot lăsa să treacă doar prin pix, înşirate pe o foaie... vreau să le materializăm şi de acolo energia puternică, invizibilă să ne cuprindă în întregul univers.

     Aş vrea să fiu lângă tine şi să te fac să mă doreşti mereu... nu mai am cuvinte... ştiu doar că abia aştept, indiferent când va fi nemuritoarea clipă... şi mai ştiu că emoţiile mele, atunci când voi începe să tremur în faţa ta privindu-te, vor putea fi liniştite doar la tine în braţe... atunci când ne vom întâlni prima oară... te iubesc... şi nu mă întreba de ce.

Zborul

În noapte cu tine aş vrea să zbor,
Ce senină-mi eşti tu mie,
Să-ţi ating chipul plin de amor,
Dulce eşti a mea privire.

Să te ţin de mână în al nostru somn,
O floare ne şopteşte:
Să fii alături tot mereu
Lângă al tău iubit, fireşte.

O pasăre eşti tu gândind la nemurire
În dimineţi cu rouă,
Privirea mi-o îndrept spre tine,
Vreau să-nvăţăm ce-i iubirea.

Poveste... de iubire

Şi cântecul nopţii albastre în umbre de iarnă îl caut,
O urmă din vechiul castel clipeşte în valuri de ape,
Departe îmi eşti... când gheaţă în suflet pătrunde,
Ce frig umblă afară, dar ce frig e-n al meu suflet.

Pe aripi de iubire ne-am unit uşor destinul,
În valurile mării săruturi am trezit,
Aş vrea să vezi în mine ce odată ai găsit,
Să crezi într-o schimbare, să fim ce-am început.

O stea în gând, în noapte mi-a pătruns,
Lumina ei în suflet o scânteie mi-a aprins,
O...! Dulce chip, de tine aminte mi-am adus,
Aş vrea din nou să cred că totul nu s-a stins.

Pe cărarea fără visuri o speranţă stă şi-aşteaptă,
Tu eşti frunza ce clipeşte dincolo de umbra mea,
Ai rămas o rază caldă peste ce-am trăit odată,
Încă te mai simt aproape, să te ţin de mână aş vrea.

Tu mi-ai dăruit iubire prin versurile tale,
Şi mi-ai adus natura din rouă de petale,
Unde eşti...? A mea fermecătoare muză,
Vreau să renaştem, să fim în zbor o frunză.

Deodată simt o amintire în dulcele ecou al nopţii,
Privirea ta o am în minte, ştiu că vrei să-ţi fiu alături,
Aştept din nou să fim un zbor, să fim un gând strălucitor,
În braţe să ne contopim, să fim un dans nemuritor.

Aproape singur...

     Stau pe marginea unui lac...şi admir cum sunt înconjurat de alb... vântul e rece, dar îl simt cum bate din lateral... probabil sunt singurul nebun pierdut în mrejele acestui anotimp neînţeles... dar nu-mi pasă... stau nemişcat de ceva timp şi simt cum răcoarea urcă pe mine... precum o mângâiere nesfârşită... e mângâierea ta, dar a ta mă încălzeşte... de asta nu am încetat să mă gândesc la tine, tu echilibrai temperatura corpului meu... în timp ce observam din când în când câte o pasăre ce plana spre nicăieri... sau poate doar îmi închipuiam, aş fi dorit sa fie real... tot singur sunt şi cu tine în inimă.

O noapte

     În noaptea de amor un dor călător se plimbă spre al înălţimilor dorinţe către nimfa mea iubită.

     Când stele fine se închină la tine cu al lor voal de lumină lină te-aş atinge cu privirea mea să-ţi trezesc fior de iubire eternă.

     O rază de speranţă ce alunecă pe glasul tău mi-ai adus, când singur mă simţeam şi rece în ploile adânci de lacrimi.

     Tu m-ai făcut să cred în visuri alături de a ta natură, să-nfloresc ca pomul vieţii din şoapte şi săruturi.

Iarna... din sufletul meu

     Privesc cum valurile sunt spulberate de căderea neîncetată a zăpezii... de fapt nu există nici o mişcare... pur şi simplu mă cutremură această tăcere a apei... sunt sigur că o parte din Poseidon este îngheţată şi tridentul său zace undeva în larg precum o statuie... ce seamănă acum mai degrabă cu o muză mută.

     Cu toate astea şi o parte din mine este îngheţată... dar nu din cauza frigului... simt lipsa unei călduri ce-mi alina odată sufletul.

Chemare...

Noaptea plâng în lacrimi şi luna îmi reflectă
Durerea ascunsă ce-ntr-un castel de patimi arde,
Pierdut fiind în gânduri şi-n suflete de gheaţă,
Doar tu îmi eşti căldură, doar tu îmi eşti speranţă.

Păşesc încet pe visul îmbrăcat în trupul nostru,
Te caut printre ramuri şi frunzele-mi şoptesc
Un sunet al chemării, al vântului ce-adie,
Un trist ecou pictat pe umbra veşniciei.

Întregul univers îmi pare un scut al amăgirii
Când singur mă trezesc şi-n inimă-i furtună,
În braţele iubitei voi căuta-mpăcare,
De încă nu-i târziu să-i fiu din nou iubit.

Iubirea renaşte...

     Ai plecat... era o noapte albastră... luna îmi acoperea lacrimile căzute pe firele de nisip de la marginea unui vis... un vis ce-şi leagănă valurile precum un vânt palid ce mişcă frunzele unui plop tremurător.

     Acum e dimineaţă... sărut petalele tuturor florilor ce-mi ies în cale... simt cum roua îmi vindecă inima... iubesc şi mai mult tăcerea de sub pietre, zâmbetul oricărei persoane ce întâlnesc pe stradă, pasul fiecărui porumbel...

Drumul către tine...

Inima mea...? Doar o simplă formă a dragostei mele pentru tine.

Firele de iarbă ce mi le-ai dăruit au deschis drumuri către... eternitate.

Eşti locul unde-mi reaşez gândurile...

Privesc... mi-ai descuiat lacătul împietrit al indiferenţei.

Cheia îmbrăţişărilor tale se potriveşte cu centrul sentimentelor mele...

Eşti infinitul frunzelor ce mă cuprind...

Te admir... te caut în urmele paşilor tai şi ne găsim împreună.

Umbrele noastre se cutremură pe norii ce par nişte valuri aprinse.

Eşti liniştea aşternută pe anotimpul meu...

Mă gândesc la tine... suntem legaţi de o tăcere profundă...

Este a mea sau a ta? Poate a noastră... ştiu doar că e ninsă...simţi?

Eşti dorul nesfârşit al existenţei mele...

Te văd... eşti chipul nopţii aruncat în braţele mele.

Formele ciudate ale astrelor ne-nfăşoară adânc într-o lume schimbată de noi.

Eşti toamna frumoasă a sufletului meu...

Te ţin de mână... iubirea este scrisă în fiecare apus de soare...

Atinge-mă cu razele inimii tale agăţate pe cerul ce ne uneşte...

Eşti imaginea unui vis neliniştit...

Ce suntem...? Un simplu dans...? O ploaie trecătoare...?

Poate doi pomi alăturaţi pe acelaşi pământ ce nu-şi vor întâlni vreodată ramurile...

Eşti peisajul îndepărtat al unui oraş...

Te iubesc... dragostea e o lume dezlănţuită, un timp veşnic al clipelor necăutate...

Doar noi cunoaştem cuvântul nerostit, sărutul neatins...