În vara aceasta am
simţit o cumplită căldură din partea soarelui...mă întreb: te-ai supărat oare
pe oameni sau aşa îţi împărtăşeşti tu iubirea prin exploziile tale?
Ce-i drept fâşiile
tale de lumină îndreptate spre Pământ formează nişte aurore boreale de un verde
pe care doar ţinutul Abisko îl cunoaşte.
Eu cred însă că
aceşti copii neastâmpăraţi, cărora tu le oferi speranţă, te întristează prin
indiferenţa lor când nu te salută în fiecare dimineaţă sau te întunecă prin
nepăsarea lor când tu apui şi aprinzi luna ca unic felinar al nopţii.
Ştiu de ce ţi-ai
prelungit anotimpul şi ai aruncat focul tău de lacrimi aprinse... ai
transformat toamna autentică, plină de frunze nevinovate, într-o vară indiană.
Nu tu eşti vinovat
pentru aceste schimbări apocaliptice... poate că anului 2012 îi este scris să se
manifeste în modul acesta... nu tu eşti responsabil pentru lipsa ploilor ce au
atins ţinutul românesc doar de câteva ori anul acesta... e secetă atât în
sufletul oamenilor cât şi pe câmpuri... ei au reuşit să preschimbe pământul cel
mai fertil într-un nisip steril adus parcă din deşertul saharian.
A trebuit să vină
noaptea ce precede Sfântul Andrei ca cerul să aibă milă şi să-şi cheme plapuma
de nori pentru a stropi culturile demult uscate... prea târziu... chiar de
această sărbătoare a fost neobişnuit de cald... o zi de primăvară deşi
calendarul arăta 30 noiembrie... o dată demnă de un început de iarnă care nu
vrea să mai ajungă.
Cu toate acestea şi 1
decembrie, Ziua Naţională a României, a fost cinstită cum se cuvine... cu un
cutremur ce a zguduit subtil ora 22:52.
Ciudat... evenimentul
însă nu i-a oprit pe oameni să cutreiere pădurile şi să găsească preţioşii
hribi ca prin minune... de unde au mai apărut în această perioadă când zăpada
ar fi trebuit să acopere litiera aşezată pe poteci? Se spune că fenomenul s-a
mai întâmplat înainte de începutul războiului...
Natura ne iubeşte şi
ne arată semne ale vremurilor, ne atenţionează, ne preţuieşte... într-adevăr
anul 2012 este un an ciudat.