Nori negrii şi pustii s-au adunat deasupra mea, deşi dimineaţă când m-am trezit soarele adulmeca geamurile îngheţate de aseară... le făcea să plângă neîncetat până când căldura lui vagă le-a uscat lacrimile lăsând doar nişte urme neuniforme... urme ce parcă le regăsesc şi în mine...
Acum soarele stă în umbră şi nu îmi dă speranţă... înot printre gânduri ce curg pe albia clipelor infinite sau care nu au existat vreodată...
„Timpul trece parcă-n grabă...”, îmi şopteşte ticăitul ceasului din mintea mea ce clatină secundele aşa cum valuri de amintiri leagănă barca faptelor din lacul vieţii...
Toate acestea pentru că inima-mi bate şi-mi spune de fiecare dată că: „sfârşitul nu te-a ajuns... ai plecat pentru o vreme doar, dar te vei întoarce din nou...”